Cine sunt eu?

Ce m-a împins pe mine în ultimii ani să dau o șansă procesului de autocunoaștere și ce mă motivează în continuare (dincolo de micile sau marile recompense primite de-a lungul acestuia) este o întrebare care îmi revine în mod frecvent, aproape la fel de insistentă precum copilul la drum lung, care tot insistă :„Cât mai avem”?

Numai că nu pot găsi niciun răspuns care să îmi oprească permanenta căutare, măcar preț de câtva timp, așa cum o făcea minciunica nevinovată spusă pruncului – „Mai un pic”. Rămâne undeva suspendată întrebarea în jurul meu și îi onorez prezența, pentru că simt că este de o profunzime fantastică; că răspunsul revelat aduce cu sine o mare ușurare; că viața de-abia atunci, de fapt, începe. 

Cine sunt eu dincolo de povestea vieții mele? Eu, doar eu. Când cade cortina spectacolului zilei, când niciun rol nu este activ, când niciun ochi nu se uită la mine și reflectoarele se sting. Când totul cade, ce rămâne? Cât e copil și cât e adult în mine? Câtă autenticitate mai este, dincolo de tot ce am acumulat de-a lungul călătoriei?

Și dacă încep să desprind, cu răbdare, strat după strat, tot ce am fost învățată să fiu, tot ce am simțit în mod eronat că ar trebui să fac, rămâne o liniște pe care, la început, o poți cu ușurință confunda cu golul. Poate de aceea unii oameni nu se simt bine când rămân singuri, nu știu…

Ei bine, tocmai aici începe transformarea, în acest spațiu creat, în care simți că nu mai trebuie să demonstrezi absolut nimic. Validare, nevoie de a fi acceptată, iubită, admirată? Parcă își pierd din aripile efemere, dar atât de ademenitoare…

De aici încolo începe răspunsul. Nu ca o propoziție clară, nu ca o definiție pe care să o pot prinde și închide într-un concept, ci ca o trăire care se așază încet în mine. Îmi dau timp, pentru că merit. Îmi caut prezența, pentru că așa simt.

Această conștiință care a fost acolo în toate versiunile mele — copilul, adultul, cea rănită, cea vindecată, cea care a știut și cea care s-a rătăcit. În locuri în care de fapt nu am fost niciodată cu adevărat, ci doar în închipuirea unei perfecțiuni care trebuia demonstrată.

Rămân cu mine, chiar și atunci când nu am răspunsuri. Mai ales atunci. Pe ale mele le știu deja, le-am rulat de atâtea ori…

Dar ce îmi spune liniștea?